Despre copilul interior și iubirea matură
Circulă destul de mult, mai ales pe rețelele sociale, ideea că psihologia ar fi periculoasă, deviantă sau chiar ”diabolică”, deoarece terapia i-ar încuraja pe oameni să-și învinovățească părinții pentru suferințele din copilărie. În realitate, psihologia nu te învață să-ți urăști părinții, să distrugi iubirea și respectul față de ei. Nimic mai fals.
Această idee pornește însă dintr-o neînțelegere a modului în care funcționează procesul psihologic. Psihologia nu are ca scop să rupă relații sau să creeze resentimente. Dimpotrivă, scopul ei este să ajute omul să-și înțeleagă experiențele și emoțiile, pentru a putea trăi mai liber și mai autentic. Iată cum.
Iubirea ca obligație și iubirea ca experiență reală
În multe culturi există ideea că trebuie să-ți iubești părinții. Este o idee profundă și valoroasă. Relația cu părinții este una dintre cele mai importante relații din viața noastră.
Problema apare atunci când iubirea devine doar o obligație declarată, dar nu reflectă ceea ce se întâmplă cu adevărat în interiorul nostru.
Uneori, sub această idee de „trebuie să-i iubesc”, pot exista emoții mai complicate: tristețe, furie, dezamăgire, confuzie sau sentimentul că nu am fost văzuți sau înțeleși așa cum aveam nevoie. Nu poți iubi pe cei care te-au neglijat, au strigat la tine, te-au umilit sau te-au bătut.
Psihologia nu creează aceste emoții, nu ți se ”bagă în cap” lucruri pe care nu le-ai trăit. Ele există deja. Procesul psihologic doar ne ajută să le observăm și să le înțelegem dintr-o altă perspectivă, mai amplă și mai matură.
Ignorarea lor nu le face să dispară. În schimb, ele pot rămâne ascunse și pot influența relațiile noastre în moduri pe care nici nu le conștientizăm. În psihologie se știe foarte bine că ceea ce vedem în alții reprezintă de fapt ceea ce este profund important pentru noi. Cum de vedem în alții anumite lucruri pe care ceilalți nu le văd în același fel?
Întâlnirea cu copilul interior
În multe procese terapeutice apare ideea de „copil interior”. Nu este o metaforă sentimentală, ci o realitate psihologică.
O parte profundă din noi păstrează emoțiile și experiențele din copilărie. Acea parte a trăit lucrurile cu sensibilitatea și limitele unui copil.
Copiii nu au perspectiva unui adult. Ei nu cunosc contextul vieții părinților, dificultățile lor sau trecutul lor. Ei percep realitatea prin ceea ce simt. Restul nu există pentru ei. Nu văd trecutul părinților, din ce familii vin, nu știu câte au îndurat părinții lor înainte.
De aceea, unele experiențe pot fi trăite ca abandon, nedreptate sau lipsă de iubire, chiar dacă intențiile părinților nu au fost acestea. Părinții perfecți nu există. Educația copiilor se transmite prin imitație, care de cele mai multe ori nu este conștientă.
Procesul psihologic nu începe prin a judeca părinții. Începe prin a asculta această parte vulnerabilă din noi.
Stările eului
În analiza tranzacțională se vorbește despre trei „stări ale eului” care există în fiecare dintre noi.
Prima este Părintele, partea care conține regulile, valorile și mesajele primite în copilărie.
A doua este Adultul, partea capabilă să observe realitatea, să analizeze și să ia decizii.
A treia este Copilul, partea emoțională și spontană, care păstrează experiențele timpurii.
Copilul interior este cel care a simțit bucuria, dar și durerea anumitor momente din copilărie. În terapie nu încercăm să reducem la tăcere această parte. Încercăm să o ascultăm.
Pentru că doar atunci când emoțiile sunt recunoscute ele pot începe să se transforme.
Părintele interior afectuos
După ce copilul interior este ascultat, apare o altă etapă importantă. Adultul din prezent poate dezvolta o formă de „părinte interior afectuos”. De multe ori cine vine în terapie nu a cunoscut acest mod de a fi părinte, nu din vina cuiva, ci pentru că acesta este sensul vieții. Educația se transmite din generație în generație în mod aproape inconștient.
Părintele interior afectuos este acea voce interioară blândă, care oferă protecție și înțelegere. Într-un fel, este ca și cum adultul din noi și-ar lua copilul interior de mână.
Această parte matură poate începe să îi arate copilului ceva ce el nu putea vedea atunci: că realitatea este mai complexă. Că părinții au avut și ei limitele lor. Că au purtat propriile răni. Că trecutul lor a influențat felul în care au știut sau nu au știut să ofere iubire.
Această perspectivă nu anulează suferința copilului. Dar o așază într-un context mai larg. Îi oferă alternative și ușurare.
Cum învață copilul să vadă lumea
Psihanalista Melanie Klein a descris modul în care copiii învață treptat să înțeleagă oamenii din jurul lor.
La început, copilul trece prin ceea ce ea numea o „poziție paranoid-schizoidă”. În această etapă, lumea este percepută în alb și negru. O persoană este fie complet bună, fie complet rea. Sânul mamei poate fi doar bun sau rău, nu poate fi mai puțin bun sau mai puțin rău.
Mai târziu apare o etapă pe care ea o numea „poziția depresivă”. Copilul începe să înțeleagă că aceeași persoană poate avea și părți bune, și părți dificile. În această etapă apare și dorința de a nu răni persoanele iubite, regretul, nostalgia sau chiar vina pentru ceea ce s-ar fi putut pierde.
În timp, aceste experiențe pot duce la integrare: imaginea părinților devine mai completă și mai realistă. Putem vedea atât limitele lor, cât și ceea ce au oferit. Este un proces interior extrem de complex și de profund.
Această capacitate de a vedea complexitatea oamenilor este un semn de maturizare psihologică.
Iubirea matură
Uneori oamenii se tem că, dacă vor privi sincer trecutul, iubirea față de părinți va dispărea.
Experiența psihologică arată însă adesea contrariul.
După ce copilul interior este ascultat și emoțiile lui sunt recunoscute, imaginea părinților devine mai reală. Nu mai este idealizată, dar nici demonizată. Părinții sunt așa cum sunt, nici buni și nici răi.
Cu toate acestea părțile lor bune văzute prin prisma defectelor lor capătă o valoare imensă. E greu să fii bun când nu ai cunoscut bunătatea. Acea latură bună a părinților tăi pe care nu ai apreciat-o prea mult înainte, acum o poți vedea într-o altă lumină.
Astfel, în acest spațiu mai sincer și mai luminos poate apărea ceva nou: o iubire mai matură.
Nu o iubire impusă de reguli sau de roluri sociale, ci o iubire care vine din înțelegere.
Uneori aceasta înseamnă apropiere.
Alteori înseamnă să păstrăm anumite limite sănătoase.
Dar, în ambele cazuri, este o relație mai autentică.
În loc de concluzie
Psihologia nu ne învață să ne urâm părinții. Ea ne invită să ne cunoaștem emoțiile, să ne înțelegem trecutul și să integrăm ceea ce am trăit.
Iar uneori, tocmai această claritate interioară deschide posibilitatea unei iubiri mai mature – o iubire care nu se naște din obligație, din porunci, ci din înțelegere.
