Într-un spațiu european în continuă interconectare, psihologii se află adesea în fața unor realități profesionale diferite, dar complementare. Italia și România sunt două exemple grăitoare de cum contextul cultural, istoric și instituțional modelează profesia de psiholog – în special când vine vorba de formarea în psihoterapie. Fără a emite judecăți de valoare, acest articol își propune să ofere o privire comparativă, echilibrată, asupra celor două sisteme.
1. Evoluție și context istoric
În România, psihologia a cunoscut o relansare după 1989, cu o explozie a programelor universitare și o creștere a interesului pentru psihoterapie. În perioada comunistă, disciplina a fost aproape exclusă din sfera științifică și profesională, ceea ce a dus la un gol de tradiție psihologică instituționalizată.
Italia, în schimb, a avut un parcurs mai stabil, cu o tradiție umanistă și psihanalitică solidă, completată în ultimele decenii de dezvoltarea abordărilor cognitiv-comportamentale și sistemice. Profesia de psiholog este reglementată încă din anii ’80, iar înregistrarea la Ordine degli Psicologi este esențială pentru exercitarea legală.
2. Formarea de bază și accesul la psihoterapie
Italia
Parcursul unui psiholog italian include:
- 3 ani de licență (Laurea Triennale)
- 2 ani de master (Laurea Magistrale)
- 1 an de practică supervizată (Tirocinio professionalizzante)
- Examen de stat (Esame di Stato) pentru obținerea titlului de „Psicologo”
Pentru a deveni psihoterapeut, este necesară absolvirea unei școli postuniversitare de psihoterapie acreditate de Ministerul Educației. Aceste școli:
- durează cel puțin 4 ani
- implică ore de teorie, practică, supervizare și dezvoltare personală
- pot fi orientate cognitiv-comportamental, psihanalitic, sistemic, umanist etc.
Costurile sunt considerabile: între 2.500 și 5.000 euro/an, ceea ce înseamnă un total de 10.000 – 20.000 euro pentru întreaga formare.
România
Formarea unui psiholog român implică:
- 3 ani de licență
- 2 ani de master (în psihologie clinică, consiliere sau psihoterapie)
- înscrierea în Colegiul Psihologilor și obținerea atestatului de liberă practică
Pentru a deveni psihoterapeut, este necesară finalizarea unei formări complementare într-o școală acreditată. Acestea:
- durează între 3 și 5 ani, în funcție de orientare
- includ teorie, practică, supervizare și dezvoltare personală
Costurile sunt mai accesibile: între 1.000 și 2.000 euro/an, ajungând la un total de 3.000 – 8.000 euro, fără a include supervizările adiționale sau costurile pentru dezvoltare personală individuală.
3. Diferențe în orientările dominante
În Italia, psihoterapia psihanalitică are o tradiție solidă, mai ales în centrele universitare istorice precum Roma, Milano sau Torino. În sudul Italiei, abordările psihanalitice și psihodinamice sunt deosebit de influente și profund înrădăcinate în cultura profesională, reflectând un stil de lucru orientat spre introspecție, profunzime simbolică și relații transferențiale. În aceste regiuni, terapia este adesea concepută ca un proces de durată, cu accent pe dimensiunea afectivă și inconștientă.
În nordul Italiei, în schimb, se observă o creștere a orientărilor cognitiv-comportamentale (CBT), asociate cu intervenții scurte, standardizate și eficiente din punct de vedere clinic – mai ales în orașele mari și în sistemul de sănătate publică.
În România, CBT, psihoterapia centrată pe persoană și psihoterapia psihodinamică sunt dominante. Modelele teoretice sunt preluate în special din spațiul britanic, american și german, iar formarea urmează tendința generală de integrare în rețele internaționale. Există o echilibrare între terapiile de profunzime și cele focalizate pe simptomatologie.
4. Analiza tranzacțională: o punte teoretică și practică între cele două culturi
Analiza tranzacțională (AT) este prezentă și recunoscută în ambele țări, însă în stadii de dezvoltare diferite. În Italia, AT este pe deplin recunoscută ca orientare psihoterapeutică, cu numeroase institute acreditate (precum Centro Logos sau PerFormat), formatori certificați internațional (EATA) și o comunitate profesională activă. AT este aplicată în contexte clinice, educaționale și organizaționale, fiind apreciată pentru claritatea sa structurală și compatibilitatea cu alte abordări.
În România, AT este în creștere, cu mai puține școli active, dar cu interes profesional crescut. Formările sunt afiliate la EATA, iar mulți psihologi aleg această orientare pentru că oferă atât structură, cât și profunzime relațională. Deși AT nu este la fel de vizibilă ca în Italia, câștigă tot mai mult teren în practica privată și în grupurile de dezvoltare profesională.
5. Recunoaștere oficială și integrare în sistemul public
În Italia, psihoterapia – indiferent de orientare – este reglementată oficial și inclusă în rețeaua de sănătate publică (Servizio Sanitario Nazionale). Psihoterapeuții formați în AT sau în alte metode pot lucra în spitale, ambulatorii sau servicii comunitare, în funcție de regiune și poziție.
În România, deși Colegiul Psihologilor recunoaște mai multe orientări psihoterapeutice (inclusiv AT), integrarea acestora în sistemul public este limitată. În spitalele de stat și în centrele de sănătate mintală, predomină încă abordările tradiționale, iar terapiile moderne se dezvoltă în principal în sectorul privat. Așadar, pentru AT, CBT și alte orientări emergente, practica rămâne în mare parte în zona cabinetele independente.
6. Cadrul terapeutic și relația cu clientul
În Italia, relația terapeutică poate avea o tonalitate caldă, expresivă și mai flexibilă, influențată de cultura relațională și deschiderea față de exprimarea emoțiilor. Comunicarea directă, empatia activă și umorul sunt uneori prezente în cadrul terapeutic, fără a diminua profesionalismul.
În România, cadrul este adesea mai formal, iar clienții pot manifesta reținere la începutul procesului. Stigmatul social legat de sănătatea mintală influențează dinamica, iar terapeutul joacă adesea un rol esențial în crearea unui spațiu sigur, validant și stabil. Totuși, odată stabilită relația, profunzimea procesului terapeutic nu diferă semnificativ.
Concluzie
Italia și România oferă două modele distincte, dar compatibile, de formare și practică psihologică. De la costuri și durate ale formărilor, la abordări culturale și integrarea în sistemul public, fiecare sistem reflectă particularitățile sociale, istorice și instituționale ale contextului din care provine.
Fără a judeca superioritatea unuia față de celălalt, putem învăța din ambele și putem valorifica diversitatea profesională europeană ca pe o resursă. În final, calitatea actului terapeutic depinde nu doar de școala urmată, ci mai ales de responsabilitatea, empatia și autenticitatea terapeutului în relație cu clientul.