Psihologul, între prejudecată și realitate
În România, mersul la psiholog este încă, pentru mulți oameni – mai ales pentru cei trecuți de 50 de ani – un gest însoțit de rușine și teamă. Deși generațiile tinere vorbesc tot mai deschis despre sănătatea mintală, în rândul adulților maturi persistă o credință adânc înrădăcinată: psihologul este „doctorul de nebuni”.
Această percepție are rădăcini istorice și culturale puternice. Pentru generațiile formate înainte de 1989, serviciile de sănătate mintală erau asociate aproape exclusiv cu psihiatria și cu ideea de internare. Cabinetul psihologic nu era perceput ca un spațiu al autocunoașterii sau al dezvoltării personale, ci ca un loc în care ajungeau cei considerați „cu probleme grave”.
Moștenirea istorică și teama de etichetă
În mentalul colectiv, a apela la un psiholog însemna că „ai ceva la cap”, că ești instabil sau incapabil să faci față vieții. Mai mult decât atât, exista convingerea că o astfel de etichetă te poate transforma într-un om respins de societate, într-o persoană considerată labilă și, implicit, nepotrivită pentru muncă sau pentru responsabilități serioase.
Pentru persoanele de peste 50 de ani, această teamă vine dintr-o perioadă în care valoarea individului era strâns legată de capacitatea de a rezista, de a îndura și de a nu-și expune vulnerabilitățile. A cere ajutor psihologic era echivalent cu a recunoaște o slăbiciune.
Rolul presei în întreținerea stigmei
Stigma este întreținută și de modul în care sănătatea mintală este reflectată public. O cercetare realizată de Centrul pentru Jurnalism Independent în 2025 arată că presa din România asociază frecvent tulburările psihice cu violența, pericolul sau comportamentele extreme. În multe relatări, persoanele cu probleme de sănătate mintală sunt prezentate într-un cadru dramatic, care accentuează diferența față de „normalitate”.
Această reprezentare consolidează ideea că tulburarea psihică este sinonimă cu imprevizibilul și pericolul. Într-un asemenea context, simplul fapt de a spune că mergi la psiholog poate fi perceput ca o apropiere de o etichetă negativă.
De ce evită românii psihoterapia
Platforma Panorama a analizat motivele pentru care românii evită psihoterapia și a evidențiat că teama de stigmatizare este una dintre barierele majore. Dincolo de costuri sau accesibilitate, persistă frica de a fi judecat de familie, de colegi sau de comunitate.
Pentru generația 50+, reputația socială are o greutate aparte, iar ideea că ai putea fi perceput drept „instabil” poate afecta identitatea profesională și statutul în grup.
Stigma din interiorul sistemului de sănătate
Problema este însă mai complexă. Stigmatizarea nu vine doar din afara sistemului, ci poate apărea și în interiorul lui. Un studiu publicat în PubMed Central evidențiază faptul că inclusiv profesioniști din domeniul sănătății pot manifesta atitudini stigmatizante față de persoanele cu tulburări psihice.
În prezent, se conturează o formă mai subtilă de stigmatizare. În anumite contexte, accentul se mută de la pacient la familie, care este considerată responsabilă pentru apariția tulburării. Părinții sau partenerii sunt uneori priviți implicit ca sursă a problemei, prin dinamici disfuncționale sau prin greșeli de educație.
Generația 50+ între rușine și schimbare
Pentru persoanele de peste 50 de ani, identitatea este strâns legată de rolul parental și de responsabilitatea față de familie. A merge la psiholog poate fi perceput ca un eșec personal sau familial. Cultura rezistenței emoționale, lipsa educației psihologice și confuzia dintre psiholog și psihiatru contribuie la menținerea prejudecăților.
În realitate, rolul psihologului s-a schimbat semnificativ. Astăzi, el este un specialist în echilibru emoțional, adaptare la stres, gestionarea schimbărilor și prevenție. Cu toate acestea, în România, stigma rămâne o barieră majoră, mai ales pentru generațiile mai în vârstă.
În societățile occidentale, mersul la terapie este echivalent cu mersul la sală: un mod de întreținere a sănătății.
În România, schimbarea este vizibilă în rândul tinerilor, dar generația 50+ rămâne prinsă între două paradigme: una veche, a rușinii, și una nouă, a normalizării.
Diferența dintre România și diaspora
Un fenomen interesant este că românii din diaspora par să aibă o relație diferită cu psihoterapia. Odată integrați în societăți occidentale unde mersul la psiholog este normalizat și chiar încurajat, mulți devin mai deschiși către acest tip de sprijin. În țări unde sănătatea mintală este discutată public fără etichete și unde accesul la terapie este frecvent susținut de sistemele de asigurări, românii ajung să privească psihologul ca pe un specialist în echilibru emoțional, nu ca pe un „doctor de nebuni”.
Expunerea la alte culturi reduce teama de stigmatizare și schimbă perspectiva asupra vulnerabilității. În diaspora, mersul la psiholog este adesea perceput ca un act de responsabilitate personală, nu ca o dovadă de slăbiciune. Această diferență arată că problema nu este identitatea românească în sine, ci contextul social și discursul public din România.